Category: Educație

Am fost haiduci, ce mai. Cred că, de fapt, cu toții suntem când ne trezim într-o situație nouă. Așa cum ne-am trezit noi în carantină. Nu mai puteam aduce copiii la Casa Bună. Era o perioada incertă în care nu știam când sau cum vom mai intra în contact cu copiii.

Ce știam sigur era că perioada asta de pauză îi va afecta. Că probabil vor uita ce au învățat la școală sau din interacțiunile cu voluntarii. Că nu vor mai primi o masa caldă și nici o vorbă bună. Că este posibil sa piardă vremea pe afară într-o perioadă în care tot Bucureștiul intră înăuntru.

Iată-ne, deci, 10 oameni într-un Zoom la miez de noapte vorbind despre cum putem păstra contactul cu copiii, altfel decât o făceam până acum. 

Varianta în online a fost primită cu multe sprâncene ridicate și scepticism.  De-abia îi prindem pe copii offline. Cum o să dăm de ei în online?

Am pornit în seara aia un Excel timid cu vreo 10 copiii care aveau smartphone-uri. Ne-am pus fiecare numele lângă 1-2 copii cu care urma să ținem legătura zilele următoare.

Și ne-am dus la somn.

De dimineață ne lovește o postare de-a lui Valeriu pe Facebook. 
Cerea cartele SIM și smartphone-uri SH pentru net. Slabe șanse sa gasesti WiFi sau internet prin cablu în ghetou. Așa că asta era cea mai bună soluție pentru a asigura copiilor internet: smartphone-uri cu cartele de net de pe care puteau face hotspot pe laptopurile pe care urmau să le primească.

Cât despre laptopuri, la momentul respectiv probabil aveam vreo 10-15 laptop-uri SH la Casa Bună pe care le foloseam duminica la teme. De la ele am pornit. 

În următoarele zile, Valeriu începe sa distribuie kit-urile create: un smartphone, o cartelă încărcată cu net și un laptop pentru fiecare familie. Când zicem familie, zicem între 2 și 9 copii care aveau sa folosească acel laptop atât pentru a ține legătura cu noi, cât și pentru școala care urma să devină online în câteva luni.

Au urmat câteva zile intense.
Valeriu pe teren instala calculatoarele. Din casele copiilor ne suna iar noi, din spatele monitorului, umpleam Excelul cu informații: numere de telefon, ID-uri de Skype, echipamente donate. 

Era un proces nou pentru toată lumea: pentru noi pentru că învățăm pe măsura ce făceam dar mai ales pentru copii pentru ca nu mai folosiseră niciodată un laptop. Copiii au trecut printr-un bootcamp tehnologic. De la 0 la 100 în câteva săptămâni. 

A fost și încă este greu de explicat cuiva care stă cu laptopul în brațe non-stop ce înseamnă pentru un copil să deprindă aceste abilități digitale la foc automat. 

Cum tine mouse-ul în mână, cum mișcă cursorul pe ecran, cu deschide o fereastră, cum dă click pe un link, cum deschide o aplicație (cu dublu click, ce e ăla dublu click?), cum se conectează la net, cum folosește CAPS pentru a scrie cu litere mari. Unde mai pui că toate instrucțiunile erau în engleză!

O sa mă opresc un pic la tasta CAPS pentru ca ne-a dat mari bătăi de cap. 
Când am setat parolele de Skype am folosit atat litere mari cât și litere mici în parolă. Pentru copii a fost jale. Și era normal să fie. Stăteam câte 20 de minute cand trebuiau să-și bage parola. Tasta CAPS a devenit cea mai folosită tastă de pe tastatură. Așa am realizat că parolele trebuie sa fie simple (măcar la început).

Am dezbătut mult dacă Skype vs Zoom. M-am enervat când am știut că Valeriu are dreptate cu Skype. Skype-ul era mereu acolo. Dacă aveam net și laptopul deschis puteai da de ei instant. Nu se punea problema să le trimiți un link de Zoom și să te aștepți ca ei să poată intra pe el instant. Îi ghidam mereu la fiecare pas.

Sigur, Zoom era cool. Dar nu le era util lor. Ori în punctul în care se aflau, aveau nevoie de mici victorii, nu de obstacole care să îi descurajeze.

Ne-am dat târziu seama că pe lângă ID-urile de Skype, trebuia să centralizăm și username și parola. Am învățat pe pielea noastră asta când copiii își blocau conturile într-o veselie fiind prima oară când foloseau Skype. 

La fel am învățat și că trebuie să restricționăm accesul copiilor la anumite site-uri. Așa că au apărut conturile de admin (pentru noi) și conturile de copii (pentru ei).

O altă lecție a fost nevoia de a controla de la distanța laptop-urile copiilor pentru a evita drumuri inutile pentru a băga o parola sau a deschide Skype.

Am învățat că trebuie să ne adaptăm limbajul corporate tech savvy pentru a fi înțeleși de copii. Așa au apărut:
Chrome este Cerculețul cu roșu, galben și verde.

“Close window” este x-ulețul ăla mic din dreapta sus (cealaltă dreapta).

“Share screen în Skype” sunt pătrățelele alea două suprapuse, alea de lângp inimioara aia din colțul din dreapta jos (cealaltă dreapta).

“Caps lock” e butonul ăla de pe tastatură, din partea stângă, mai jos, mai jos, mai jos un rând, ăla mare. Ăla!

@ este coadă de maimuță. De ce? De maimuță!!!

“Mute” este microfonul ăla mic tăiat cu o liniuță.

“Chat din Skype” este pătrățelul ăla din dreapta jos, cu o bulină roșie în vârf.

“Dă click pe lopățica (lopățica fiind icon-ul de la search)”

Dar ce vă tot povestesc eu aici.

Melisa a sumarizat poate cel mai bine toata nebunia din perioada martie – mai.
“A venit domnu’ Valeriu. A creat Schipe și acum facem toți teme online”
The end.

“Hai, povesteste-mi despre Fortnite. Cum merge treaba?”

Este joi seară, am fugit de la birou. Sunt cu Antonio în autobuz. Tocmai ce l-am ridicat din fața de la 136 și mergem spre Logiscool Tineretului. 

Antonio se prezintă un pic îmbufnat pentru că nu a picat în grupă cu prietenii lui, dar devine vorbăreț când vede că sunt interesată de Fortnite și mai ales de succesul personal. Ajungem repede la Logiscool. Petrece pauza cu mine, mai discutăm una alta până vine instructorul și-l ia în sală. Ne mai vedem la pauză și-mi povestește că merge bine, prinde repede, ba chiar se plictisește. 

Antonio este clasa a 7a și, împreună cu alți 8 copii din Ferentari, beneficiază de bursa pentru a urma cursurile de programare la Logiscool. Am o poză din prima lor zi acolo. Mi se pare o gașcă de tocilari super cool cu personalități puternice. E o singură fată în grup dar îmi promit sa remediez asta. 

La finalul primei ore, Gică mă cheamă lângă el să îmi arate cum a făcut el roboțelul să meargă. Nu iese din clasă în pauză. Mai rămâne să meșterească un pic.

Pe parcursul sesiunilor ni se alătură Broască care vine doar sa vadă ce face prietenul lui la Logiscool. Nu-i trebuie mult și mă întreabă când poate veni și el. La teme nu-l mai prindem, dar este un client fidel programare. 

În fiecare săptămână, înainte de pandemie, o mână de voluntari se mobiliza să adune copiii la 136 și să-i ducă la programare.

Ruxi avea grupa de pici de vineri după-amiază. Eu pe tura de sâmbătă și joi doar cu Antonio care ratase startul și ajunsese singur pe tură.

Logiscool a apărut așa cum apar toate proiectele minunate: dintr-o discutie informală și multe gânduri împrăștiate peste tot: cum facem rost de sponsori? Cum alegem copiii? Cum îi transportăm? Cum sincronizăm programul de la școală cu programul cursurilor de programare? Avem voluntari?

Știam că este direcția bună. Copiii veneau de plăcere.

Am descoperit că programarea reușește să îi țină concentrați o oră întreagă. Fără foieli, fără mă duc la baie, mi-e foame, mi-e sete. Le place să construiască și să vadă cum munca lor prinde viață pe ecran. 

Mă bucuram că puteam să îi conectez la lumea digitală, că puteau deprinde aptitudini de care vor avea nevoie în viitor, că mai prind un pic de engleza. 

Dar cel mai și cel mai important, că trezește interes în copii pe care nu îi mai prindeam la teme și pe care îi consideram pierduți. Pentru 2 ore reușeam să-i ținem departe de stradă și concentrați pe ceva constructiv.

Pandemia a venit și cu bune și cu rele.

Nu știam atunci că se vor închide toate și că vom trece in online. Era o sâmbătă însorită de martie. Eram în formula completă (asta după ce i-am alergat pe Mica si Armando care întârziaseră și se resemnaseră crezând că nu mai are rost să vină). După oră i-am scos pe toți la pizza. Deja se legaseră prietenii între ei. Stăteam cu toții la masă și împărțeam feliile de pizza pe care le luasem la grămadă. 

N-am mai revenit după ziua aceea la Logiscool și aici mi-am luat primul eșec.

Cursurile trecuseră în online. Copiii de abia se obișnuiau cu lucrul în online și cu laptopurile. Oricât am încercat să ii conectez la ore, nu a mers. Curând au abandonat unul cate unul. Voiau sa meargă acolo mai mult decât să facă de acasă unde era gălăgie, erau frați mai mici, muzică și înjurături pe fundal. Am pus stop si mi-am luat o lecție de răbdare.

Dar aici vine partea bună a pandemiei. Am ajuns cu Scratch-ul în varf de deal.

Iată-ne în Lerești sau în Nucsoara cu Scratch-ul după noi. Pentru că am descoperit și aici același chef de a construi ca și în București. 

În curând, într-o casă din deal sau dăvale, un copil făcea Scratch cu un voluntar. Veneau de la câmp, din grădină, de la muncă, se așezau în fața laptopului și construiau în Scratch cu aceeași dibăcie cu care construiește oricare alt copil. 

Puteam să facem asta pentru că am fost forțați să mutăm totu-n online. 

Și asta ne-a dat ocazia să aducem în marea familie Casa Bună voluntari din toate colțurile lumii, mulți dintre ei deja familiarizați cu Scratch și programarea pentru copii. Iar entuziasmul lor i-a molipsit și pe alți voluntari care au început să învețe de la ei.

Curând au apărut filmulețe cu copii programând pisici care alergau pe ecran după șoricei sau copii care își programaseră singuri trupa muzicală. Lucrul 1:1 în online, cu oameni fabuloși, a deschis lumea copiilor și le-a arătat că pot face și altceva.

E octombrie și vrem să reluăm Logiscool. 

Sun copiii și îi întreb dacă mai vor. Jumătate nu, jumătate da. Cei care mi-au zis nu mă roagă să-i anunț dacă o reluăm la Logiscool Tineretului. De acasă e plictisitor, vor sa fie acolo cu copiii. Păstrez jumătatea cu da și profit de ocazie să completez grupa cu fete. Mimi, Andreea, Melisa și Denisa se alătura grupului. V-am zis ca pana la final echilibrez situația!

Dar de data asta știu ca trebuie sa facem ceva diferit. Așa ca aducem copiii la Casa Buna, cate 2 în fiecare camera, fiecare cu laptopul lui și câte un voluntar de suport care sa le ofere ajutor pe parcursul orei. Prima lecție merge greu. Se pare ca nu îmi luasem lecția de răbdare de mai devreme. Aud vocea lui Valeriu în spate “Trebuie să ai răbdare atât cu tine cat si cu ei. Și în curând toți oamenii vor învață sa aibă răbdare”

Recalibrez. Punem la punct o echipa mai mare de voluntari, ne luăm mai mult timp sa ii instalam la laptop-uri. Pregătim totul mai bine. Rugăm trainerii sa adapteze materialele pentru ei. Sa seteze obiective mai mici.

De data asta merge șnur. Sun copiii pe camera în pauza și mă întâmpină toți cu zâmbete largi. Merge bine și le place. Mă întreabă când mai venim, când mai facem.

Fac o poza mentală și încrucișez degetele.

Aici suntem. În rural cu copii care fac Scratch 1:1 cu voluntarii lor. În București cu trupa mea de șoc care vine la Casa Buna și timp de 2h învață sa programeze cu pași mici dar bucuroși de proces.

Până în prezent vreo 50 de copii au făcut cunoștință cu programarea. Și e doar începutul.

Eram cu Mirela în mijlocul unei ore intense de împușcat adunări și scăderi pe Tux of Math. Eu pe balconul Casei Bune, ea în cămăruța mică și luminoasă din Nucșoara.
Împușca de zor adunările și scăderile până la 10 cu care era deja familiarizată. Ținea mereu lângă ea 20 de creioane colorate care o ajutau să adune și să scadă.

Am rugat-o să pună pauză un moment și să iasă din joc. 
M-am îndepărtat de la birou și am pus mâna pe unul dintre ghiozdanele atent aranjate din balcon. Un ghiozdan roz cu o fată pe el. L-am ridica la nivelul calculatorului și am întrebat-o dacă îmi poate spune pentru cine este acel ghiozdan.
S-a luminat tot laptopul și odată cu el toata încăperea. Mi-a trântit un zâmbet care de abia mai încăpea în ecranul mic. A ezitat cateva secunde și apoi a dat o strigare de bucurie. “Al meu!”
Câteva zile mai târziu ghiozdanul ședea cuminte în brațele ei, pe patul din cămăruța ei din Nucșoara. Alte câteva zile mai târziu stiloul nou o ajuta să facă temele, caietele începeau să fie folosite, creioanele colorate ședeau cuminți în penar.

De atunci, Mirela mă sună zilnic. 
Deschide webcam-ul și își așează tacticos pe masa de lucru cartea de română, cartea de mate, caietul. Deschide penarul, încarcă stiloul cu o rezervă nouă și se pune pe scris. Mai șterge când îi ies purceluși. Îmi arată apoi pe camera ce a scris. Face toate astea voluntar și tot timpul cu un zâmbet uriaș.

Cu câteva săptămâni înainte de asta, o mână de oameni se strângea pe WhatsApp cu liste corespunzătoare fiecărei clase. 
Se pregătea necesarul de rechizite pentru cei 200, de acum, copii pe care îi ajutăm.
O aveam pe Steluța, o învățătoare absolut fenomenală cu drag de copii, care ne-a ajutat să compunem necesarul pentru clasele 1-4, și pe Hannah, care avea deja experiența rechizitelor din anii precedenți. Iuliana s-a alăturat echipei și a ținut toată comunicarea cu toți oamenii care au vrut sa doneze.

Am urcat lista cu rechizite într-o postare pe Facebook.
La scurt timp deja tăiam de pe lista lungă ghiozdane, penare, caiete, rigle, blocuri de desen și acuarele. Liniile din Excel se transformau în colete mai mari și mai mici venite din toate colțurile țării. Cu o seară înainte de a ajunge la copiii coletele s-au transformat într-un munte de rechizite care a acaparat tot terenul de sport al Casei Bune.  

Sub coordonarea Iulianei și a Hannei le-am asezat pe căprării: ghiozdane la ghiozdane, caiete la caiete, penare la penare. 
Apoi, rând pe rând am început sa umplem ghiozdanele. Un fel de bufet suedez educațional, dacă vreți. Pe înserat le-am aliniat la inspecție să ne asigurăm că nu rămâne niciun copil fără rechizite și niciun frate mai mic fără creioane colorate. Și apoi ne-am băgat la somn.

De dimineață le-am îndesat în microbuz și hai cu ele pe la sate. 
De-a lungul zilei am lăsat unul câte unul la copiii care deja ne așteptau la poartă. Am primit în schimb mulțumiri, zâmbete, îmbrățișări, afine, căței la mângâiat sau frați mai mici la drăgălit.
Pe Mirela era cat pe-aci să o ratez. Era la pădure cu părinții. Am lăsat-o special la urmă poate, poate o prind acasă. Chiar când ne pregăteam să încheiem, m-a sunat.
“Doamna, am ajuns”. 
O plimbare cu căruța mai târziu și ajungeam la ele în curte cu ghiozdanele pline. A doua zi începea școala. La fix!
Eliza a spus cel mai bine:
50+ oameni generoși care au dat 50 de comenzi
50 de curieri zâmbăreți au început sa ne cunoască. Ei au adus 50 de pachete
50 de drumuri la poartă făcute de Hannah care a desfăcut 50+ cutii cu rechizite.

Vă mulțumim!